Cum se califică România rurală pentru muzeu

Muzeul Satului Olanda
Muzeul Satului Olanda

Olandezii sunt mari iubitori de natură. Căreia îi și arată de altfel, un mare respect. Și sunt obișnuiți să o vadă mereu îngrijită, disciplinată, frumos aliniată, simetrică.

Contrar acestei obișnuințe însă, unii turiști olandezi care aleg să viziteze România, deși șocați de nenumăratele-i discrepanțe, de neorânduiala și haosul cu care se confruntă prin unele locuri (sau poate tocmai de aceea), ajung să se îndrăgostească iremediabil de ea și nu vor s-o mai părăsească.

Ei se întorc super entuziasmați acasă, își iau saboții, lalelele, câinele și nevasta și revin ca să se stabilească definitiv la noi în țară.
De obicei, într-o zonă muntoasă, la țară, zonele acestea rurale oferind peisaje amețitoare, înălțimi de vis și o pace bucolică tipică multor sate românesti, pe care nu par să o mai fi cunoscut vreodată.

Dar există și olandezi neîmpătimiți de călătorii. Aceștia, mai puțin amatori de iubiri alternative (precum altă țară decât a lor), nu se lasă impresionați nici de călătoria în sine, nici de frumusețile satului românesc. Ei rămân fideli Olandei, găsind România de-acum – atunci când o vizitează grăbiți și strict în interes de afaceri – anacronică. Precum o fosilă, o relicvă, un sit arheologic bun de vizitat doar ca muzeu.
La ei, muzeele reprezintă istorie. Pe care o poți respecta, glorifica, dar nu o repeți.

Îmi amintesc de prima invitație pe care am primit-o în Olanda de a vizita un muzeu de-al lor, ca să mai ies din rutina job-ului pentru care ajunsesem acolo.
Era un fel de Muzeu al satului, desfășurând pe o suprafață de câteva sute de hectare, case vechi, ferme de toate tipurile, mijloace de transport (de la bicicletă la locomotivă), magazinașe cu zeci de bunătăți “de la bunica” de gustat sau cumpărat și mii de acareturi din viața olandezilor așa cum trăiau ei acum vreo sută de ani.

Vizitându-l, plăteau probabil un tribut trecutului – nu prea îndepărtat totuși – făcând însă să pară și mai evident de unde anume au plecat și unde au ajuns într-un timp atât de scurt.
Se minunau curioși și plini de respect, dar fără emoție, ca și când trecutul e destinat trecutului, prezentul e încarcerat între doua rotații ale limbilor ceasului și doar viitorul prezintă cu adevărat interes.

Am putut vedea tot felul de case acolo. Mici toate, nu doar ca suprafață ci și ca înăltime, pentru că olandezii de acum o sută de ani, din motive neaflate încă (cel puțin nu de mine), erau mai mici de statură decât cei din zilele noastre.
Apoi au crescut; cu unele excepții, neașteptat de mult, neașteptat de repede, de parcă ar fi devenit dintr-odată prea ospitalieri cu vikingii :-).

Fermele de animale, mai mari ca suprafață dar tot scunde și ele, erau siameze cu casele de locuit ale stăpanilor pe care le despărțeau de staule doar câte un perete. Uneori nici acela ridicat până sus, pentru ca respirația  animalelor să mai încălzească puțin și camerele de dormit.

Acum o sută de ani, așa cum dormea țaranul nostru până de curând pe prichici, olandezul dormea în perete. Își făcea în el câte o nișă mică, exact de lungimea corpului – măsurată fără saboți –  în care își așternea patul și unde, din motive de economie, se considera deja învelit cu trei pereți.
Mai trebuia să-și acopere doar „fațada”, ceea ce nu putea fi chiar atât de complicat :-).

Erau acolo lucruri admirabile de văzut, iar posibilitatea interacțiunii cu personaje costumate în mod real și reeditând extrem de veridic atmosfera epocii și activități demult uitate, făceau vizita oricui, savuroasă.

Cu toate acestea, sau aproape în pofida lor, ceea ce părea să-i impresioneze cel mai mult pe străinii – sau pe olandezii înșiși – vizitatori, erau toaletele situate în afara caselor-fermă.
Mi-au fost arătate abia la sfârșit, ca pe o piesă de rezistență menită să mă dea pe spate.
Cum nu au primit nici un „wow” admirativ din partea mea, și nici prea impresionată nu m-am arătat, m-au întrebat ușor intrigați:
– Iți dai seama cum trăiau bunicii noștri acum o sută de ani? Îți poți imagina că nu aveau nici măcar toaletă în casă?
– Sigur, am răspuns, poate puțin cam sec.
– Ce este? Nu te-a impresionat deloc muzeul? m-au privit mirați, fără să înțeleagă.
– Nu, am zis scurt, oripilându-i cu atâta franchețe. Tocmai am vizitat România de azi. România rurală, în orice caz.
De atunci, își aleg cu grijă muzeele unde să mă ducă în vizită. Ca să mă simt contemporană cu viața lor de acum. Căci cu a noastră , de muzeu, sunt contemporană de când mă știu.

Și totuși, deseori, exact acest mod de trai anacronic îi atrage pe unii turiști în România rurală de azi, fie ei olandezi, sau nu.
Însă nu doar pentru această rudimentaritate a lui, insolită, nici pentru haosul care îți dă un fals sentiment de libertate (olandezii de exemplu, sunt mereu jalonați de legi clare și stricte), ci pentru că ea vine la pachet cu frumusețea frustă și plină de suflet a ospitalității românești.

Tocmai citisem, mai devreme, un articol despre un cuplu de turiști finlandezi sosiți cu rulota lor super echipată să viziteze România. Așteptându-se la orice. Și descoperind-o, aproape stupefiați, incredibilă.
Nu prin unicitatea peisajelor (Finlanda, cu insulele, lacurile și peisajele ei sălbatice nu poate fi mai prejos) și nici prin nefirescul vreunei tradiții anume; căci după ce vizitezi multe țări, orice tradiție, oricât de specifică, se aliniază modestă pe panoplia altor culturi la fel de diferite și nu mai puțin specifice. Ci, așa cum spuneam, prin generozitatea cu care li s-a oferit ajutorul, chiar nesolicitat, prin grija de a li le face vizita cât mai sigură și mai agreabilă, prin căldura cu care au fost tratați, întâmpinați, încurajați să se simtă bineveniți nu doar ei, ci și prietenii lor, oricând. (Despre vizita finlandezilor, o să dezvolt, poate, într-un articol viitor).

Da, România, în special cea rurală,  poate fi anacronică, poate fi de muzeu: cu blocuri sau case coșcovite, cu garduri uneori în paragină, cu toalete încă în fundul curții și cu porți ponosite, închizându-se trist peste o sărăcie, deseori lucie.
Dar dincolo de ele, o incredibilă bogăție sufletească te întâmpină și înnobilează, iar amprenta ei ajunge să limpezească și să spele imaginea peiorativ-cețoasă cu care ne mai văd unii prin lume.

Până la urmă cred că ăsta este secretul, asta rămâne calea: să învităm aici cât mai mulți străini, să-i lăsăm să vină și să cunoască România la ea acasă.

Nu știu dacă orice român plecat din țară duce cu el pe oriunde acest bagaj de preț: ospitalitatea.
Știu însă că ea se exprimă întotdeauna cel mai bine la ea acasă.

Sunt doar de câteva zile sosită în țară.  Și deși Olanda a fost și rămâne deosebit de amabilă cu mine, mă găzduiește și mi-a oferit o nouă familie și prieteni minunați la care mă voi întoarce în câteva săptămâni, România mă animă, mă umple de suflet, alină o suferință, potolește un dor.
O consider încă a mea? Da!
O consider confortabilă? Nu!

Mă doare gălăgia, poluarea, praful; găurile din asfalt, lipsa parcărilor, birocrația și deseori apatia birocraților al căror zâmbet și amabilitate aproape le cerșim, ca să rezolvăm în mai puțin de o lună – până nu ne expiră biletul de avion – câte o hârtie amărâtă pentru care trebuie să alergăm pe la vreo zece ghișee.
Dar în pofida atâtor neajunsuri și derapaje de comportament pe care le remarc pentru că nu pot trece neobservate, mă simt încă, aici, mai ales aici, acasă.
Și îmi doresc foarte mult ca această amabilitate, ospitalitate să nu se termine niciodată, să nu expire, și mai ales să nu devină vreodată doar un bun pentru export, adresat străinilor, dar prohibit românilor.

Un zâmbet nu costă nimic. Dar rămâne mereu, atât de prețios.
Eu încă îl port cu mine, e o bijuterie de care am învățat să nu mă mai despart niciodată.

Poate de aceea încă am prieteni, poate de aceea înca mi-e bine.