Sau cum te vindeci de o perspectivă eronată

 

mea culpa - www.romanidinolanda.nl
mea culpa

Pfff ! Și eu care mă credeam haioasă!!

Scriu de când mă știu. Doar pentru mine.
Uneori, obișnuiesc să fac comentarii la articole scrise de alții, atunci când am timp și îmi plac.

De curând însă, o prietenă m-a convins să încep să postez ca blogger, să scot la lumină ce țin în sertar de ani de zile, articole prăfuite dar încă valabile prin generalitatea temelor abordate.
Sau să scriu altele noi, pe care oamenii le-ar putea citi cu plăcere.

Mi-am transferat așadar viața scriitoricească din sertarul personal în domeniul public, începând să însail pe acest blog tot felul de gânduri și păreri personale, pe diferite teme și abordând subiecte fără vreo regulă sau ordine anume și tratându-le deseori în nota dulce-amărui bășcălioasă atât de tipică românului. Și care mi se părea că îmi vine ca o mănușă.
Iar uneori, chiar îmi vine.

Doar că, de dragul formei și luată de val, s-ar părea că am uitat să acord suficientă importanță conținutului, să-i studiez impactul, să-i analizez consecințele.

Ca atare, exact ca atunci când ajungi să nu mai vezi pădurea din cauza copacilor, m-am trezit (de fapt am fost „deșteptată”) că bășcalia devine acidă, aluziile jignesc, glumele lovesc sub centură.
Și că, fără măcar să realizez, am sărit calul, am depășit linia de demarcație și m-am descoperit repoziționată într-o tabără care pare – fără să fie de fapt – dușmană. Luându-i peste picior nu doar pe cei câțiva care merită, ci, generalizând în mod neinspirat, pe toți românii.

Începusem să fac, adică, exact ceea ce condamnam într-unul din primele mele articole: să arăt cu degetul rufele murdare pe care le ridică unii în proțap, crezând că, rușinați astfel, se vor schimba, vor reveni pe calea cea bună.

Ei bine, tocmai am aflat astăzi că nu!
NU vor reveni pe calea cea bună, pentru simplul fapt că cei care nu sunt deja aliniați la decență și bun simț și au ales să se comporte oricum altfel, numai civilizat nu, nu-și vor face vreodată timp să citească bloguri, deci nici să se rușineze.
În plus, cine sunt eu să aplic, în manieră gazetărească, corecții?

Cei care, în schimb, citesc bloguri, sau care citesc în general, s-ar putea simți ofensați de sarcasmul și bășcălia cu care am început eu sa zugrăvesc fațadele tuturor românilor, uitând că și eu le îngroș rândurile, și chiar cu mândrie, de fiecare dată.

Îmi pierdusem așadar busola, mă mândream verbal cu românii mei pe oriunde prin lume (luându-le deseori apărarea în dispute aprinse), în schimb îi încondeiam pe blog fără jenă, virând către un registru peiorativ, doar de dragul bășcăliei.
Ca în neobositele bancuri vechi inventate despre moldoveni, olteni, sau despre Bulă și cine se mai nimerea, atunci când se mai cereau descrețite frunțile în pauzele conversațiilor prea serioase.

A fost nevoie de două prietene apropiate care să-mi dea deșteptarea, întrebându-mă, mai timid sau mai direct, ce urmăresc, încotro bat, la cine mă refer de fapt în articolele mele și care îmi este mesajul.

Știam că, scriind, toți avem un mesaj de transmis. Mai evident sau mai voalat, țintim cu precizie undeva sau îl lăsăm să-și găsească singur ținta.
Scriind, lansăm public provocări, inițiem dezbateri, creăm opinii care devin la rândul lor publice prin comentariile care succed articolelor.
Construim astfel o punte virtuală între cel ce scrie și cel ce citește, între blogger și comentatori, sau între comentatorii înșiși.

Dar se pare că, nu știu din ce moment, am început să pierd din vedere esențialul: și anume că pe puntea asta traversez și eu, și că în loc să o construiesc între două maluri apropiindu-le, unindu-le, o arunc cu o condamnabilă nepăsare peste prăpastia pe care mi-o casc singură între mine și cei ca mine.

Înțelegeți ce vreți din asta!
Dar concluzia pe care am descoperit-o săpând adânc înlăuntrul meu (fie cu foreza unor tandre aluzii împrumutată de o bună prietenă , fie cu un târnăcop, dar întins cu aceeași grijulie dragoste, de o alta), e că românul este și va rămâne mereu în proxima vecinătate a sufletului meu.
Și că românul despre care scriu uneori, cu o pură intenție pașnic-haioasă, este doar un caz izolat, un Bulă anonim care nu e obligatoriu reprezentativ pentru o întreagă nație. Dar care, credeam până de curând, astfel descris, făcea tot hazul.

Autoironia care îmi era prietenă apropiată, în mod ciudat, m-a abandonat și ea de o vreme. Așa am uitat probabil să mă mai constitui în personajul principal, atunci când era cazul, al propriilor mele scenarii. M-am lăsat deoparte, tratându-mă arogant ca simplu observator și punându-mă astfel la adăpost de orice judecată.
Uniformizând și judecându-i în schimb, la grămadă, pe alții.

Dacă generalizând am greșit, mea culpa.
Dacă ironizând alunec în aceeași atitudine a arătatului cu degetul pe care o detest cu toate cuvintele avute la îndemână, din nou, mea culpa.

Am greșit totuși? Am exagerat doar?

Dacă da, sau dacă da, sunt gata să mă reevaluez: îmi iau bășcălia înapoi și dau sarcasmul pe tachinărie (ceva trebuie să păstrez!), făcând astfel un troc cinstit și mai aproape de ceea ce cred, decât de ceea ce scriu, în mod, se pare ofensator, uneori.

Descopăr astfel, ca o novice, că scrisul este o asumare. Pentru cei cărora le dă mâna și care contează.
Iar eu acolo vreau să ajung.

Mulțumesc Lia, mulțumesc Cristina! O perspectivă eronată pare ușor de corectat, cu voi alături :-).

P.S. Mă întreb totuși dacă există și alte opinii. Și cât de diferit se pot vedea lucrurile – aceleași lucruri – din alte unghiuri, din altă perspectivă ?