Cum a învins, din nou, Tibi Ușeriu Polul Nord

Am urmărit, nu aș spune chiar cu sufletul la gură, dar cu sufletul oricum, cursa demențială a lui Tibi Ușeriu prin pustiul înghețat de la Polul Nord.
De unul singur. Doar el și sania lui.
Doar el și gerul cumplit, întinderea albă și nesfârșită ca moartea, vântul polar și convingerea de nestrămutat că va reuși.

Ce îi ține pe unii oameni legați de o hotărâre luată și care trebuie musai dusă până la capăt? Cum ia naștere voința de fier, din ce se compune îndârjirea?
Și cum poți rămâne de-a lungul acestei încercări agonice atât de natural, de simplu, de despuiat de orice emfază, mai ales de atât de obișnuitele lamentări ale românului care vede pretutindeni doar probleme și rareori soluții?

Din ce e plămădită o minte care nu acceptă renunțarea? Sau un trup care refuză să asculte de durere, ignoră suferința, nu bagă de seamă lipsa sau excesul de nici un fel, care își creeează propria iluzie a binelui și a îndestulării în pofida degetelor degerate, a tălpilor flenduri, a hainelor sculptate de gheața propriei transpirații?
Și care pe lângă propria-i voință, ascultă doar de ritmul interior și de cronometrul care îi feliază timpul drămuindu-i parcimonios orele de odihnă, minutele destinate mesei, lungile secunde necesare să se ridice din genunchi și să o ia din nou, neînvins, de la capăt.

Mulți ar crede că este o cursă irațională, prostească, aceea de a încerca să învingi vitregia: a gerului, a crivățului, a distanței astronomice când e să o măsori doar cu pasul, și a Marelui Pol Nord.
Eu cred – și nu sunt singura – că a fost, ca de fiecare dată, o cursă cu el însuși: la trecutu-i tumultuos, a găsit o singura contragreutate pe măsură: o glorie dureroasă, ruptă din el, care să îl vindece de demonii trecutului și să-l recalibreze ca om.

Vindecarea de sine, asta da, merită o cursă nebunească!

Felicitări, Învingătorule! Forța fie cu tine! Dar mai ales Polul Nord, că împotriva ta a fost deja de trei ori. Și de fiecare dată, doar tu ai învins.

Există așadar pe lume și lucruri potrivnice care pot fi învinse. Și imposibil care devine posibil, în pofida șanselor minime spre zero și a pariurilor având ca miză chiar viața.
Mulțumim, Tibi! Ne-ai dat tuturor o lecție de viața, de supraviețuire și de renaștere.

P.S. Mă uit, din când în când, adăpostită în spatele calculatorului, pe fereastră. Plouă și e frig. Și bate tare vântul.
Într-o altă zi, în orice altă zi, m-aș fi plâns de vremea urâtă, de vântul tăios și de primăvara atât de întârziată.
Dar de azi înainte, Tibi nu mai mă lasă. Victoria lui mi se pune de-a curmezișul: dacă el a putut acolo, la capătul Pământului, să nu se plângă, atunci pot și eu!

Chapeau, Tibi! Ai dovedit că un rău nici nu se naște, nici nu rămâne obligatoriu rău până la capăt. Există întodeauna o limită, o piatră de hotar, un Pol, care întoarce răul pe dos, îl pune față în față cu sine însuși și îl curăță, îl spală și îi îngheață, dacă e nevoie chiar și la propriu, toate păcatele.

Sursa foto: 6633 arctic ultra 2018