Turistul român și obiceiurile lui de-acasă

Evoluon Eindhoven
Debarcarea în Olanda

Ca să ne putem schimba, trebuie mai întâi ne cunoaștem. Nu între noi, ci pe noi înșine. Atunci, abia, putem să decupăm ce nu ne convine, sau ne putem debarasa de temeri, obiceiuri nepotrivite și vanități, păstrând doar ceea ce contează. 

Turistul român obișnuit, fără fițe și încă nefamiliarizat cu ieșirile “în afară”, odată ajuns în Olanda, înainte chiar de a coborî  din tren, mașină sau avion, se încheie mai întâi la toți nasturii. Indiferent de anotimp.
Își acoperă apoi capul, își ridică gulerul hainei, iar femeile, inevitabil coafate, se îmbrobodesc. Își leagă adică, cu delicatețe totuși, câte o eșarfă în jurul  urechilor ca să nu i le fâlfâie vântul odată cu cârlionții. Apoi își caută cu disperare în bagaj,  umbrela. De ce? Pentru că în Olanda plouă! Plouă și bate vântul. Mare surpriză!

Olanda, situată la întretăierea vânturilor polare cu cele suflând vitejește dinspre Marea Nordului care îi este și graniță, este mereu o țară „vânturată”. Și unde, în micile reprize de acalmie dintre două „adieri” bărbătești, dacă ai noroc, se arată puțin soarele.
Altfel, dacă până și soarele s-a săturat să-i sufle vântu-n coaste, plouă.
Plouă timid, plouă îndârjit, plouă cu folos,  sau plouă pur si simplu. De aceea în Olanda nu vezi femei coafate. Cu excepția nonagenarelor, singurele perfect machiate pe care le împinge câte cineva în zilele scurt însorite, într-un căruț cu rotile.
Mărgelate și parfumate, lor nu prea le mai pasă de coafură. Cele vreo 20-30 de fire de păr rămase și care s-au plictisit să le mai cadă, nu se mai sinchisesc ele de puțin vânt. Femeile tinere însă, active, își poartă părul cât se poate de natural, fără așteptări și fără pretenții. La ce le-ar folosi să-și facă zulufi sau coafuri sofisticate, dacă la prima ieșire din casă le ia vântul pe sus, cu tot cu bicicletă.
Bărbații în schimb, cei tineri mai ales, își ridică cu morgă și afect câte o creastă apretată în vârful capului, cu care defilează nestingheriți prin vânt sau ploaie. Pentru că nu s-a inventat încă ploaia și nici vântul care să poate anihila gelul cu care și-au consolidat ei podoaba capilară.

Dar să nu divagăm, parcă începusem să vorbesc despre români. Așa, românul deci!

Dacă e student, îl iertăm. El și-a făcut cu siguranță un plan de călătorie perfect. (Trăiasca Google, Google maps, Momondo, sau Vola.ro care le știu ei pe toate, le compară pe toate, le oferă pe toate).
El nu debarcă în Olanda ca să umble ca o muscă fără cap și privind o hartă pe care o ține, o vreme, invers (femeile, în special; cu care mă identific perfect).
El este de obicei pregătit, orientat, când nu știe ceva se uită repede în telefon de unde își adapă oportun înțelepciunea. Sau întreabă, pur și simplu, un trecător amabil, frazând o engleză corectă și obținând un răspuns pe măsură.

Turistul român mai timid însă, dar atoateștiutor și neapărat la prima lui ieșire în străinătate, nu întreabă. El se ferește, în mod neinspirat, să pară prost și tocmai de aceea e în pericol să pară. Știți cum se spune: dacă nu știi ceva și întrebi, ești prost o dată; dacă ți-e jenă să o faci, rămâi prost toată viața 🙂
Așa că încearcă să se descurce singur. Ca un filozof. Făcând zeci de presupuneri, abordând problema în toată complexitatea ei, studiind consecințele, privind din toate unghiurile. Trage în final și toate concluziile odată, sperând că s-a lămurit. Sau nu, după cum e obișnuit.
În orice caz, se descurcă el cumva, pentru că până la urmă nici nu doarme în stradă, nici nu se culcă flămând.
Totuși, efortul depus pentru a se descurca în jungla de străduțe înguste, autostrăzi suspendate, garaje subterane sau parcări cu plată, îl epuizeaza într-atât, încât i se duce dracului vacanța. Îl omoară stresul, grija să nu se rătăcească, sau să nu uite cumva să plătească parcarea, fiind obișnuit de-acasă să parcheze doar gratis, și doar pe trotuar.

Când merge pe stradă, se deplasează aproape întotdeauna pe pista de biciclete. Fără bicicletă. Este așa de netedă, de rozalie și de îmbietoare, încât cui îi mai pasă de trotuar?
În plus, orice olandez pe bicicletă îl va ocoli oricum, politicos, fiind obișnuit cu obstacolele în viață.

Dacă stă la rând undeva: magazin, metrou, tramvai, turistul român este la fel de ușor de remarcat: neobservând cât de rarefiați se încolonează ceilalți – că doar el nu a venit în Olanda să fie observator, suflă responsabil în ceafa persoanei din fața. Ca să fie sigur că nici musca nu s-ar putea strecura între ei. Stă aproape lipit, încât dacă e nevoit să-si scoată biletul, telefonul sau portofelul, trebuie să pășească în lateral ca să-și acceseze buzunarul.

Când în sfârșit scapă de la strâmtoare, dacă vântul sau ploaia îi permit, turistul român se repede să faca poze. Multe, nenumărate, țintite. Ca să aibă ce posta pe facebook: 1) El, într-o berărie Heineken, cu berea în mână. 2) El, în fața unei clădiri impozante, care să nu semene cu nimic din România. 3) El, sub un mare panou publicitar scris în olandeză, ca să fie perfect evident că nu și-a  petrecut vacanța la Căciulata. Nu contează că pe panou scrie: „Culegeți excrementele câinilor de pe gazon”. Cine să înțeleagă acasă, și cui să-i pese? Acasă, nu le culege nimeni nici din scara blocului.
De atâta făcut poze, nu îi mai rămâne timp să se și bucure de realitate. Se mulțumește așadar s-o priveasca prin obiectiv, sau o s-o studieze el mai târziu, pe facebook, odată cu comentariile postate de prieteni. Așa descoperă uneori si ce reprezintă propriile-i poze, când îi spun unii: da, și noi am vizitat locul “cutare”.

Turistul român mai și mănâncă. El vorbește mai întâi tare și cu gesticulație explicită atunci când se așează la masă în vreun restaurant. Până se prinde că nici un chelner nu vine mult timp la masa lui.
Când își dă seama, schimbă discret masa și o ia ca nou-nouț, de la început: vorbește potolit și zâmbește mult, cum îi vede făcând pe alții. Atunci, abia atunci apare în sfârșit un chelner să îi ia comanda.
Dacă e mare amator de ciorbă, își poate comanda aici cel mult o supă-cremă, groasă, care poate fi abordată și cu furculița.
Olandezii nu gătesc, evident, ciorbe, și nici supe limpezi, ca la noi : o găină întreagă plutind solitară într-o zeamă limpede, după ce i-a fost confiscat tot zarzavatul însoțitor.
Dar așa groase cum sunt, supele-cremă olandeze sunt deosebit de gustoase. Și deosebit de mici. Dacă se întâmplă să aibă două degetare în bagaj, românul poate lua supa cu el în cameră, să nu regrete că nu a încercat și room-(auto)service-ul, ca turist.

În orice caz, până să ajungă să decidă ce face cu degetarele de supă (le mănâncă în restaurant sau le ia în cameră ca să-și facă soția o mască facială hrănitoare), turistul român se îndoapă cu obișnuita tratație din partea casei, constând în chifle, pâinițe sau pâinișoare și un bol de unt moale, frecat cu usturoi. Uneori untul e înlocuit cu tapenada – un fel de zacuscă mai mult sau mai puțin picantă, care merge de minune cu băutura pe care trebuie s-o comande, obligatoriu, înainte.
În Olanda, pe orice terasă sau în orice restaurant, chelnerul te întreabă mai întâi ce vrei să bei, nu ce vrei să mănânci. Iar pe turistul român nu îl deranjează niciodată întrebarea.
Îl deranjează doar că dupa masă, băutura i se aduce tot cu paharul și nu cu sticla. Ăsta da, obicei prost!

Când a terminat și cu restaurantul, mai mult sau mai puțin satisfăcut, dacă este seară, o pornește la plimbare. De data asta, pe trotuar. Cât mai aproape de geamurile caselor, ca să se poată uita înăuntru, pentru că olandezii, poate ați aflat, nu au perdele la ferestre.
Așa va învăta el aproape totul, direct de la sursă, despre olandezi: cum trăiesc aceștia la ei acasă, cu ce se îmbracă și de câte ori, cum își decorează pereții, sau ce mănâncă la cină. În felul ăsta, când se întoarce în România, e doct.
– Ei, cum a fost în Olanda, v-a plăcut? ar putea întreba vreun vecin.
– Daaaa, ar răspunde turistul român proaspăt revenit acasă cu mintea doldora de informații și încă simțind vântul în ceafă.
– Și, cum e pe-acolo?
– Minunat (ar mai zice, ca să nu pară cârcotaș). Deși e puțin cam plată; nimic nu depășește ca relief, înălțimea unui mușuroi. E totuși, superbă. Și plină de bicicliști.

Și are dreptate: populată de tot atâtea biciclete precât oameni, Olanda rămâne o destinație deosebit de dragă turistului român. Și la fel și locuitorii ei. De aceea, aproape l-ar îmbrățișa pe orice olandez cu care se mai intersectează uneori pe traseul lui de plimbare. Dacă tot l-a studiat atât de temeinic prin geamul propriei lui case și îi cunoaște și copiii, și câinele, și nevasta, cum să nu-i fi devenit apropiat, ca un amic, ca un prieten ?

În concluzie, în pofida oboselii, uitând și de câte ori i-a strepezit dinții, stresul, se întoarce din vacanță cu un cald sentiment de familiaritate. I-a plăcut mult, va mai reveni. De data asta cu un plan. Eventual și cu altii.
Ca sa debarce în toată regula!

Sursă imagine: Wikipedia