Cine/ce mai face diferența

Gata cu vacanța, cu lipsa de timp sau cu imperativul de a te mai odihni sau de a mai lenevi și tu puțin. Nici o explicație nu mai ține, nici o scuză nu mai e valabilă. Așadar, din nou, la scris!!

Revenită de o vreme din România unde am petrecut câteva săptămâni la țară, cu treburi, mă readaptez țării mele de adopție, Olanda.
Adică privesc, observ și ca de fiecare dată, nu încetez să mă minunez, deși e de presupus că ar fi trebuit să mă fi obișnuit deja de mult cu toate discrepanțele și surprizele.

E de ajuns să mă gândesc puțin (nu prea mult totuși, gânditul poate fi incomod) și mă izbesc din nou nenumăratele particularități care fac diferența. Dar, cum ne-am obișnuit deja că iarna nu-i ca vara, ne obișnuim iar și cu ideea că România nu-i ca Olanda.

Așadar, de ce rămâne în continuare diferită Olanda – și selectez “at random” din lista lungă pe care încerc s-o reactivez mental:

Pentru că deși circulația cu mașina se face tot pe partea dreaptă a șoselei, dreapta înseamnă chiar ce spune: dreapta! Nu pe mijloc, nu puțin mai la stânga. Ci clar, pe dreapta.
Și discret, fără să-ți arăți mușchii motorului, căci oricum nu moare nimeni de invidie.

Și bicicletele tot pe partea dreaptă circulă; li s-au alocat piste speciale, rozalii și vesele, pentru că e strict problema fiecărui olandez pe câte roți vrea să se deplaseze. În plus, în zonele rurale sau în parcurile de agrement, între șosea și pistele de biciclete, au delimitat – da, da, nu glumesc – au delimitat piste anume bordate cu gazon fraged și suculent pentru caii cu călăreți, acolo unde e cazul.

Nu mă dau în vânt nici după mersul pe bicicletă, nici după mersul pe vreun patruped. Prefer mașina sau mersul pe jos.
Îi admir însă pe toți de la distanță, așa cum admir și aplaud și timida revigorare a biciclitului în Romania.
Doamne ajută însa: în lipsa pistelor rozaliu/portocalii, trebuie să fii cu adevărat temerar sau să practici sportul extrem ca să circuli în România pe trotuarele de multe ori desfundate, sau să te avânți pe șosea, printre mașini conduse uneori de șoferi iresponsabili.

Câinii sunt animale de companie, nu vagabondează și nu mușcă; despre faptul că proprietarii lor culeg frumos (aproape întotdeauna) excrementele în punguță și le aruncă la pubelă, știți deja.

La coadă undeva, oriunde, nu te îngrămădești, nu împingi și nu intri in față. Dar dacă o faci, vei avea totuși succes; pentru simplul motiv că te consideră fie prost, fie având o mare urgență, ambele situații fiind perfect scuzabile pentru ei.

Nu vorbești foarte tare și nici gesticulând cu gesturi ample. Însă dacă îți dă mâna și ai ce spune, o poți face totuși; nu te aștepta în schimb să fii remarcat, pentru că discreția lor proverbială îi obligă să nu te bage nicicum în seamă, așa încât degeaba te dai în spectacol, că tot neremarcat vei rămâne.

Nu-și cheltuie banii aiurea: dacă e să aștepte trei zile până se vor ieftini cireșele la supermarket, așteaptă trei zile; economisesc astfel aproape 50 de centi, dar dacă doar așteptând, în vreo două săptămâni și-au scos pe gratis o cafea, sunt fericiți.
Oricum, orice economie e binevenită pentru că mai adaugă o cărămidă la căsuța (porcușorul) lor de vacanță; și oricum sunt mereu alte fructe la ofertă, nu e nevoie să le cășuneze fix pe cireșe când nu sunt convenabile.

Bicicletele au fost inventate pentru ca să le folosești zilnic și nu doar să le scoți duminica la șosea. Pe orice vreme, la orice oră și în orice situație, îi poți vedea pedalând – eventual cu un prunc pe ghidon și un altul bălăbănindu-se pe portbagajul din spate, alături de încă două coșuri pline cu cumpărături.
E rapid, e convenabil, e ecologic. Rezolvă și problema parcărilor lipsă, care la noi chiar că este o mare problemă.

Dacă vii aici ca turist și nu ai timp să o vizitezi cap-coadă deși ți-ar trebui doar doua zile mari și late să o colinzi în zigzag, te duci frumos la Madurodam – muzeu în aer liber prezentând (model de eficiență) Olanda în miniatură și o vizitezi pe repede-înainte. Iar de la înalțimea propriei persoane, te uiți în jos la toată Olanda care se desfășoară mică-pitică la picioarele tale.

Așa devii curajos și sari peste canale pline de apă care nu au oricum mai mult de 30 cm lățime și 2 cm adâncime; te sprijini, pios, de turla celei mai înalte catedrale a lor – care aici îți ajunge până la brâu; dai câte un bobârnac, daca vrei, oricărui avion KLM care se pregătește să decoleze de pe o pistă lungă cam cât preșul tău din baie; și poți, dacă ai chef de momente mai solemne, să saluți chiar, garda (de tinichea) de la Palatul Regal.

România o vizitezi mai greu. Și mai încet, că drumurile nu te ajută, nici indicatoarele nu iți arată chiar de fiecare dată încotro te îndrepți.
Spectacolul naturii însă, văzut de aproape sau de la distanță, în miniatură sau în mărime naturală, rămâne – de departe, în favoarea României, cu care nici măcar nu se poate compara. Cum nu se poate compara muntele, cu șesul.

Și, ca să contrabalansăm: nici în Olanda nu e ca în România:

În România mi-am umplut ochii cu verde crud și toți copacii din lume se adunaseră în grădina mea; nu erau toți drepți ca bradul și nici cu crengile aliniate ca la paradă, dar aerul lor rebel și totala lor lipsă de simetrie mă răzbunau oarecum.
Lucrurile perfecte tind să devină plicticoase  pentru că nu te mai provoacă la ameliorări, la corecții.

Nu a trebuit să stau la câte o coadă de zece persoane doar ca să întreb ceva, am putut striga pur și simplu peste rând, fără să oripilez pe nimeni. Deși pentru toată lumea timpul costă bani, în Olanda, chiar obișnuiți fiind să stea la cozi, ei au mereu și timp, și bani, doar noi, nu! Sau, unii nu!

Am mâncat cele mai românești și mai gustoase mâncăruri pe care le poți găti cu ingrediente puține. În Olanda, pentru că nici carnea și nici zarzavaturile de la supermarket nu au, ele în sine, un gust extraordinar și par ca din plastic, sunt toate aromatizate cu atât de multe ierburi și mirodenii, pâna nu mai știi de la ce ai plecat și unde voiai să ajungi.

Am circulat și pe jos si cu mașina în totală libertate, de parcă restricțiile erau pentru alții, sau pentru mai târziu 🙂
În plus, ai opțiunea să controlezi cum vrei durata unei deplasări pentru că poți oricând  să o iei și peste arătură 🙂

Am fost liberă să tund iarba în curte, sau nu, nimeni nu s-a sinchisit când venea în vizită că trebuia să-și taie propria cărare cu picioarele.
Asta până când a sosit și soțul meu – olandez educat în ordine, punctualitate și disciplină, care a rezistat stoic doar vreo câteva zile. După care, incapabil să mai îndure ofensa unei curți buruienoase, s-a dus și a cumpărat o cositoare mecanică cu – evident – toate accesoriile aferente : căști antifonice, mască protectoare față, mănuși cauciucate, etc
Astfel înarmat, arătând ca un alien, a tuns la rasul pământului, tot verdele din curte 🙂
Apoi, mort de oboseală, în schimb cu toate planetele vegetale aliniate, a decis că în sfârșit curtea arată cum trebuie :))
L-am convins cu greu să nu alinieze și toate crengile copacilor 🙂

Totuși, rezultatul mi-a devenit rapid familiar, un amestec de regret și mulțumire, verde haotic și mult contra ordine și simetrie, câștigător: simetria. Dar simetria vine și pleacă, verdele însă, îmi rămâne mereu lipit de suflet.

Trăiești sentimente confuze când călătorești prea des între cele două lumi total diferite; însă spectacolul diferențelor merită toți banii.
În definitiv, nu diversitatea ne menține mintea alertă și spiritul treaz?

Să ne auzim/citim cu bine!!