Când exclamația devine defăimare
Când exclamația devine defăimare

Sau cum ne privesc olandezii prin propria-ne lentilă deformată

Românul știe, mai bine ca nimeni altul, să se îngroape singur în rahat. Și piere, ca și pasărea, pe limba lui.
Pentru că asta face el, mai mult sau mai puțin asumat: bârfește, critică, colportează.

Se întâmpla să fiu într-o zi – cu ani în urmă, într-un birou din Olanda împreună cu alți câțiva ingineri, așteptând pe cineva să iasă dintr-o ședință; eu lucrând în legea mea, ei într-a lor.
Fiecare gândea, socotea, calcula pe limba lui, dar mai ales scria, ascuns în spatele câte unui ecran de laptop.
Și fiecare zâmbea ocazional și relaxat către fiecare, fiind acolo dintr-un motiv perfect legitim, adus – după caz – de o solicitare, sau de o persoană de încredere.
Așadar, nu se întrezărea nici o problemă de comunicare. Toată lumea lucra și tăcea, doar zâmbind amabil, ca orice olandez, când li se încrucișau privirile.
Până cand veni momentul să vorbesc. Nu că ar fi trebuit să țin vreun speech, Doamne ferește, dar tocmai căzuse conexiunea internet și având nevoie de ea, a trebuit să cer din nou parola.
Unul din cei prezenți s-a oferit amabil sa mi-o dicteze, evident cu un zâmbet și surprins că mă exprim în engleză și nu în limba locală.
După o scurtă conversație confortabilă (aproape toți vorbesc și engleza în Olanda, ca la englezi acasă), m-a întrebat politicos:
– Sunteți din Anglia?
– Nu, i-am răspuns tot politicos, surprinsă și eu că nu a sesizat lipsa oricărui accent care să-i valideze presupunerea. Am, mai curând, un banal accent “de baltă”.
– De unde sunteți? A continuat el cu cvasi-curiozitate, sugerând că nu ar conta.
– Din România, am răspuns eu, sigură pe mine.
– De unde? nu a înțeles el bine…
– Din România, zic.
– Aa! zise el. A! mai zise el din nou și tăcu revenind la laptopul lui, martor al confuziei proaspăt create.
Îi căzuse fața și avea un zâmbet aproape ofuscat. Da, ofuscat. Ca și când i-aș fi înșelat încrederea, l-aș fi trădat, l-aș fi indus, voit, în eroare.
Ce eroare, fraților? Că sunt din România? Că nu sunt de unde presupusese el că aș fi ? Sau de unde ar fi putut el accepta că aș fi ?
Este – să fii din România – o eroare în sine? Este România, ea însăși, o eroare ? Avem scăpare? Avem viitor?

Toate astea, și încă vreo câteva gânduri răzlețe și penibile mi-au străbătut țeasta în timp ce aveam privirea încă lipită de zâmbetul stânjenit și derutat, categoric ofuscat, al interlocutorului meu blocat în monosilaba „A!”

Lipsa în continuare a conexiunii internet vinovată – paradoxal, tocmai de a mă fi conectat la conversația cu “dezamăgitul”, a fost tot cea care a salvat momentul stânjenitor: l-a obligat pe el de data asta, să verifice dacă funcționa, întrebându-i și pe ceilalți, dar și pe mine.
Poate conexiunea căzuse dintr-un motiv oportun și revanșator: să-mi dea ocazia să mă reabilitez, să mă dezlipesc de eticheta de hoață, impostoare, coruptă si corupătoare pe care probabil mi-o atribuise el rapid, în timp ce îmi adresa silaba aceea ofensatoare.
Și cum până la urmă buna creștere (a lui, nu a mea) a învins, a reluat dialogul,  sau – mai bine zis, cred că a vrut să-i pună punct mai puțin abrupt decât păruse, întrebându-mă daca lucrez pentru aceeași firmă olandeză pentru care lucra și el.
I-am răspuns că nu, lucrez pentru o firmă din Franța, eram acolo doar în așteptarea cuiva.
– Aaa! A vocalizat el, de data asta mai lung și cu o sclipire nouă în ochi: și vorbiți franceza?
– Trebuie, i-am răspuns, ca să îmi pot face meseria.
Și a început atunci să converseze – timid și oarecum jenat (sau poate dorind doar să mă verifice), cu poticneli ușoare totuși cursiv, o franceză fluentă, pe care nu o mai auzisem niciodată vorbită în Olanda; voia să exerseze, a pretextat, nu vorbise demult 🙂
L-am încurajat, i-am spus că suna surprinzător de bine, mai ales accentul – pentru cineva obișnuit mai mult să rostogolească H-uri greoaie, decât să graseieze R-uri melodioase și că se descurca perfect.
A fost în mod evident momentul lui de glorie care i-a reconfirmat poziția, redefinindu-i în schimb, total, atitudinea lui față de un român.
Și am conversat aproape amical o vreme, el cu o regăsită și surprinzătoare vervă, eu – mai temperat, totuși ușurată că am avut ocazia să sar elegant peste A-ul lui jignitor.

Ne-am întors după câteva minute fiecare la treaba lui ca să ne putem merita banii, dar momentul crizei de identitate trecuse, se luminase din nou încăperea, eu redevenisem cine sunt, nu cine fusesem bănuită fugar că aș putea fi. Așa încât, atunci când așteptarea mea a luat sfârșit, am putut pleca cu un zâmbet necrispat pe față: obrazul meu fusese spălat de cele câteva propoziții poliglote; sau mai bine zis, de cele câteva propoziții în franceză, vorbite cu un olandez care mă crezuse englezoaică, dar care mă „deconspirase” în sinea lui ca fiind româncă.
S-a dovedit așadar că să împărtășim mici impresii despre țara altora, a francezilor (care – nu mai este o surpriză – nici ei nu ne plac și nu ne vor), a fost de bun augur, se făcuse dreptate, nu mai puteam fi acuzată de crime abominabile, furt de artă, agramare sau alte pecingini sociale, intrasem adică, în rândul “oamenilor”.
Probabil în coadă, căci nu făcusem nimic extraordinar să merit vreun loc în față, dar măcar mă aliniasem în același rând cu ei.

Olandezii nu sunt, în foarte multe privințe, mai breji decât românii. Au însă un obicei: își apără cu onoare blazonul și își spală rufele murdare în familie.
Cei câțiva țigani ai noștri care au mâncat lebede, vreo trei derbedei care au cerșit sau au spart bancomate, chiar și neinspirații care le-au furat tablourile de la cel mai popular muzeu de artă din Olanda, nu ar fi fost decât niște incidente polițienești, proscrise, cei drept, dar închise între coperțile istoriei momentului, cu ecou scurt și fără valurile de tzunami pe care li le-au provocat gazetăreala românească pusă pe trâmbițat dejecții contra cost. Și nu ar fi transformat cazurile de infractori rebeli în hoarde de criminali, prostituate și hoti, pe a căror carte de vizita scrie „român”.
Să-ți speli rufele în familie ține de obrazul subțire.
Să-ți trâmbițezi murdăria, să o condamni urcând-o-n proțap ca să o vadă cât mai mulți și cât mai de departe, e o trăsătură de neam prost. Pe care, din pacate, mulți din gazetarii de tabloide o ridică la rang de profesie.

De unde dracu’ ne-am procopsit noi cu ea?
Acum parcă nu mai departe de vreo 80 de ani (doar o viață de om), românul decent încă mai purta joben, umbrelă și mănuși. Ți se adresa obligatoriu cu apalativele „stimată Doamnă”, sau “stimate Domn” și chiar credea în ele. Îi dădeau prestanță, îl înalțau pe călcâie, își ajungea singur la vârful nasului respectându-l, nebăgându-l unde nu-i fierbea oala, purtându-și educația înaltă sau măcar cei 7 ani de acasă cu mândrie prin lume.
Astăzi, „stimate Domnule” a deraiat peiorativ fie în “auzi, dom’le ? fie în “ia mai scutește-mă, dom’le!” (asta ca să dau doar două exemple), enunțate aproape mereu fără vreo umbră de politețe.
Și uite așa, în doar o generație, “Domnule”- pronunțat cu deferența, a devenit „dom’le”, simbol – dacă nu al unui dispreț profund, măcar al desconsiderației fără scrupule, al bășcăliei scuipate între ochi.

Oare această metamorfoză lingvistică, simpla omisiune a silabei negației din apelativul Dom(nu)le să fi schimbat într-atât semantica cuvântului de origine încât să ne nege până și originea? Aceea simplă, decentă pe care o mai aveam?
Am ajuns oare – prin propria lipsă de considerație – niște neisprăviți, un fel de  paria, de „neica nimeni”, după modelul: “cum gândim, așa devenim”?
Și dacă da, cum mai ieșim din asta? Cum ne retușăm imaginea? Pentru că atitudinea de constantă defăimare a unor gazetari de scandal, nu pare să ajute.

Poate că nu ar fi greșit să începem să ne ajutăm singuri. Atunci când citim mizeriile și incriminările celor interesați doar să câștige niște gologani scriind nu contează ce, să-i mai temperăm – noi cei băgați nemeritat în cofa escrocilor, a terfeliților; să îi deconspirăm, la rândul nostru pe terfelitori, să îi punem la zid, să le arătam cum se vede din afară bârfa, ponegrirea, sluțirea nației.
Și poate s-ar mai potoli. Poate ar învața că daca intră în cocină, îi mănâncă porcii. Împroșcând cu lături – mai ales verbale, este imposibil să nu facă valuri, iar stropii murdari sar întotdeauna și peste gardul țării, maculând fără discernământ și alți români, altfel nevinovați. În cele din urma, vor ricoșa însă inevitabil înspre ei.

Olandezul, fără posibilitatea observării directe, ne descoperă și își contureaza o idee despre noi în funcție de ce vede, aude, sau citește: “Niște troglodiți – zic ei – care îi împroașcă cu noroi pe proprii lor troglodiți”.
“Cum să fie – gândesc tot ei cu mirare retorică – unii mai de soi decât alții, cand trăiesc toți în aceeași cocină?”
Ignoră astfel cu nepăsare, faptul că doar unii ar putea fi murdari de-adevăratelea, în timp ce restul, alții, marea majoritate sunt doar victime ale efectului de denigrare.
De aceea, fiecărui român plecat prin lume, i se va adresa, mai devreme sau mai târziu, întrebarea:
– Sunteți român?
– Aa! vor comenta apoi, unii-alții…

Și îi putem învinui? Nu.
Căci  în ograda noastră sunt lăturile, mereu expuse, mereu la vedere; când nu sunt suficient de vizibile, le aducem sub reflector. Orice poate aduce bani e binevenit-binecitit, mai ales rufele murdare.

Le au și ei, nu s-au născut doar uși de biserică în Olanda, dar și le țin cu bun simț departe de văzul lumii.
Ei nu-și ponegresc nația, cum nu se ponegresc nici pe sine.

Până la urmă, e doar o problemă de respect. Căreia unii, se pare, i-au uitat nu doar soluția, ci și maniera de abordare.

Vă salut, români de pretutindeni!